Când “noi” devine “eu” sau singurătatea în era conectării

“Trei din cinci adulți din Statele Unite declarau (înainte de pandemie) că se simt singuri.  În Germania, două treimi din populație consideră că singurătatea este o problemă gravă. O treime din olandezi recunosc că se simt singuri. În Suedia, aproape un sfert din cetățeni susțin că se simt frecvent singuri, iar in Marea Britanie unul din zece englezi nu au nici măcar un prieten apropiat pe care să se bazeze.” Cartea Secolul Singurătății de Noreena Hertz.

Recunosc lupta dintre cele două părți din interiorul meu: una își dorește să se exprime, alta o ține tăcută pe cealaltă. Recunosc că nu știu sigur care dintre ele are dreptate și merită să fie ascultată. Pe de o parte, încă un text pe un canal de socializare nu cred că poate aduce un plus de valoare și poate tema nici nu e de interes, pe de altă parte, prea mulți oameni tac în legătură cu acest subiect și o parte din mine crede că merită mai mult atenția oamenilor.

E vorba despre singurătate, despre izolare si despre lipsa conexiunii cu alții. 

Din observațiile mele și se pare că o mulțime de studii dovedesc asta, izolarea nu a apărut in martie 2020, ci mult mai demult. Atunci a devenit oficială si a primit un motiv in plus pentru unii oameni de a sta departe unii de ceilalți. Pe cât motivul a fost/este pertinent, pe atât a devenit o scuză pentru alții. Cred că oamenii au început atât de mult să se obișnuiască să petreacă timp singuri, încât nici nu o mai consideră o problemă. E la fel ca depresia: ne-am obișnuit atât de mult timp să fim triști, fără vitalitate si bucurie, că a devenit noua normă. Întorcându-mă la izolare, am observat de multe ori că nevoile mele de a fi împreună cu alții nu sunt în aceeași măsură împărtășite de ceilalți. De cele mai multe ori m-am învinovățit pentru standardele foarte ridicate în privința companiei si a comportamentelor dorite. Nu neg că ele există, însă, realizez că distanța dintre mine si alți oameni nu a constat doar în asta, poate nici intr-o pondere atât de mare pe cât o văd eu. Totuși, ce a stat? Cu siguranță sunt multe motive pe care încă nu le conștientizez, însă mă gândesc la lipsa nevoii conștientizate a oamenilor de a fi fizic împreună cu alți oameni.

Prea mulți oameni sunt online aproape constant pe Facebook, zeci de oameni dau “seen” instant la story-uri pe Instagram în doar jumătate de oră, alegând să își petreacă ore întregi scrollând online. E cu siguranță mai puțină bătaie de cap să te “conectezi” online si să “vezi” ce mai fac oamenii cunoscuți sau celebrități, dar oare e la fel de implinitor ca atunci când petreci timp fizic cu acei oameni cunoscuți? Mă gândesc, însă, la un alt motiv pentru care s-a dezvoltat obiceiul de a sta pe telefon sau laptop în loc să ne vedem cu alții: “Mă enervează x, y se plânge tot timpul, nu știu cum sa îl ajut pe z”.

Am ajuns să avem din ce in ce mai putine lucruri in comun cu oamenii, chiar si cu cei pe care îi numim “prieteni”. Fie că vorbim mai puțin atunci când ne vedem, fie că ne plângem mult, fie că sunt discuții fără semnificație, vulnerabilitate, conexiune pe bune, fie că nu mai e distracție si bucurie, oamenii ajung să evite să se vadă cu alții: online e mai misto – acolo viața pare mai sexi, mai amuzantă, mai fericită, mai de succes. Admirăm mai mult oamenii îndepărtați decât cei apropiați pentru că aparența unei vieți perfecte rezistă mai mult unui cont de Instagram decât vieții reale. Ajungem, totodată, să inițiem tot mai rar invitații în oraș și să planificăm activități interesante împreună. Spunem altora care creează contexte de interacțiune: “Scuze, am un curs, scuze, o să stau cu iubitul/soțul, scuze, lucrez” și ușor-ușor, nici invitațiile nu mai curg și rămânem fie singuri in casele noastre, fie cu iubitul/iubita/familia. Dacă ne întrebăm ce facem mai exact cu ei, răspunsul e deseori “ne uităm la un film, mai gătim”, de parcă relaxarea și distracția arată doar așa și doar cu aceiași oameni.

Eu fac parte din categoria celor care locuiesc singuri și poate de aceea simt mai des nevoia de interacțiune. Poate și pentru că mă incarc mult din experiențe faine cu oamenii. Îmi dă cu totul și cu totul altă stare de spirit să fiu conectată pe bune cu oamenii, fie că doar povestim cu sinceritate, fie că glumim si râdem, fie că jucăm jocuri, gătim sau ne uităm la un film. Dacă sunt in mijlocul unei mici găști cu care ma simt în largul meu, mă simt perfect.  Cred că e o practică tare utilă pentru cei care se simt anxioși, depresivi sau ruminativi. A petrece timp cu alții, chiar dacă e captivant sau o activitate rutinieră mi-a schimbat de foarte multe ori starea de spirit și cred că și celor care au fost implicați. De cele mai multe ori in bine. Deși conversațiile 1:1 au o intimitate aparte, poate cea mai vie energie este cea în care suntem în grupuri si facem activități pe placul tuturor și așa ne satisfacem nevoile și interesele întregului grup.

Nevoia de joacă e o nevoie regăsită și pe lista celor 5 nevoi emoționale din terapia schemelor, formă de intervenție destul de bine cercetată . Și cu toate astea, așa de rar ne jucăm, râdem, ne hlizim. Cum să mai fin surprinși că viața nu mai are haz? Că ne ofilim emoțional si evident, si fizic? Cum să nu ajungem la singurătate, la tulburări mentale, la somatizări? Cum să nu îmbătrânim prea devreme? Desigur, lipsa de interacțiune socială sănătoasă nu este singurul motiv pentru aceste condiții, deși in cartea “Secolul singurătății”, Noreena Hertz a inclus sute de studii despre efectele singurătății  asupra stării psihice și fizice, numai bibliografia conținând 105 pagini de referințe științifice:

”Chiar dinainte ca pandemia să declanșeze această “recesiune socială” care a otrăvit interacțiunile de tipul față în față, trei din cinci adulți din Statele Unite declarau că se simt singuri. În Europa, scenariul este asemănător. În Germania, două treimi din populație consideră că singurătatea este o problemă gravă și aproape o treime din olandezi recunosc că se simt singuri, unul din zece suferind de singurătate acută. În Suedia, aproape un sfert din cetățeni susțin că se simt frecvent singuri, iar în Elveția, doi din cinci declară că se simt singuri uneori, adesea sau întotdeauna. În Marea Britanie, problema a devenit atât de gravă, încât în 2018 prim-ministrul a ajuns chiar să numească un ministru al singurătății. Unul din opt englezi nu au nici măcar un prieten apropiat pe care să se bazeze, numărul ajungând la unul din zece cu cinci ani în urmă. Trei sferturi dintre cetățeni nu cunoșteau numele vecinilor de cartier, în timp ce 60% dintre angajații britanici declară că se simt singuri la serviciu. Datele raportate pentru Asia, Australia, America de Sud și Africa sunt la fel de îngrijorătoare.”

Din studii din cartea ei: “Inflamația provocată de singurătate poate deveni cronică și se știe că inflamația cronică duce la o serie întreagă de afecțiuni, precum artere înfundate, boli de inimă, atac cerebral, depresie, artrită, Alzheimer și cancer. Singurătatea ne distruge sistemul imunitar și ne afectează la nivel celular și hormonal.”

“Singurătatea reduce speranța de viață și prietenia ne scapă de stres.” (…) Ea adaugă un rezutat atât de relevant: “Cei cu starea cea mai bună de sănătate la 80 de ani fuseseră cei ce avuseseră relațiile cele mai împlinite cu treizeci de ani înainte.”

Și Andrew Huberman spune in podcastul “The Science of social-bond” că devenim mai agresivi și mai antisociali după lungi perioade de izolare. El spune că desi la scurt timp după ce simțim lipsa conexiunii, ne angajăm in comportamente prosociale online ajungem nici nu mai simțim nevoia să socializăm:

“When we lack social interaction that we expect, we become pro-social. However, if we are chronically socially isolated, meaning we don’t have interactions with people for a long time, we actually become more introverted. In humans and animals, if you don’t give them enough interaction, they become antisocial.”

Las in încheiere 6 resurse pentru cei ce simt că ceva nu e ok la obiceiurile nostre de interacțiune și îi ajută să rezoneze și cu alții care văd ca ei, sau pentru cei neconvinși că singurătatea e un fenomen alarmant și dezbinator:

1. cele 5 nevoi emoționale de bază potrivit lui Young, fondatorul terapiei schemei,

2. cartea “Secolul Singurătății” de Noreena Hertz

3. podcastul “The Science of social-bond” de Andrew Huberman.

4. discursul TED despre cel studiul longitudinal care a arătat ca relațiile contează mai mult ca orice altceva in privința calității vieții

5. intervenția lui Paul Olteanu la Europa FM despre importanța relațiilor.

6. recomand serialul norvegian “Home for Christmas”(Netflix), care e un exemplu de relații sociale vii, vulnerabile și puternice.

Sper ca aceste articol si aceste resurse să aducă mai multă lumină asupra modului în care alegem să petrecem timpul dincolo de atribuții profesionale, să ne educe și să ne inspire să facem mai mulți pași către alți oameni. Și poate, ușor, ușor “eu” devine mai des “noi.”