Ok. Lucrurile nu s-au intamplat asa cum am vrut eu de cand am venit in tara. Am facut pentru prima data public un articol incarcat emotional de dezamagire pentru ca asta am simtit. N-am planificat asta. Si sunt constienta de vulnerabilitatea pe care o expun. Ma lupt inca cu intrebarea: Cat din tine sa scrii public si cat sa tii pentru jurnalul tau sau conversatiile personale cu prietenii? Si cum imi revenea in minte cuvantul “prieteni”, cum simteam un amestec ciudat de confuzie si dezamagire. Cine sunt prietenii? Oamenii care nu te vor dezamagi niciodata si iti vor spune “da” de fiecare data cand vrei sa iei sa ai o conversatie profunda, sa mergi la mare, la munte, la teatru, sa te ajute cu toate nimicurile importante pentru tine? Sau cei care niciodata nu iti vor spune “nu” unei conversatii cand simti ca nu mai poti sau cand nu ai unde sta si cauti cu disperare un loc unde sa dormi? In articolul precedent era evidenta neincrederea in oamenii care se numesc prieteni si nu mai stiam ce asteptari sa am de la oamenii apropiati. A urmat dupa el lupte interioare cu ce e bine sa gandesc despre asta, cum sa reactionez la momente de genul acelora si la ce sa ma astept de la oamenii apropiati.
Poate ca e adevarat. Poate ca ce cer eu este prea mult, prea des, prea spontan, prea altfel decat oamenii sunt obisnuiti. Si da, primesc multe, multe nu-uri. Am primit 30 de nu-uri pentru o plecare la mare intr-o zi de vacanta insorita, am primit 20 de nu-uri la 11 noaptea cand tot ce vroiam era sa vorbesc live cu cineva apropiat si multe alte nu-uri pentru o invitatie in care totul era gratuit la munte. Sunt doar cateva exemple. Memorabile. Si am indraznit ca sun atatia oameni pentru ca cred cu tarie ca cu oamenii aceia am stabilit o relatie. Intima. De suflet. Pentru ca inainte de a cere, ofer si imi pasa. Ofer atentie, timp, experiente, profunzime, interes, empatie, curiozitate si “da”-uri in momentele lor importante. Si, asta e motivul pentru care am asteptari (raspuns la toate conversatiile despre asteptari din ultimele zile-multe si profunde). Am asteptarea ca prietenii aceia, carora m-am expus asa cum sunt, cu bune si rele, cu timp si energie, cu momente impartasite si traite alaturi, cu mici si de suflet daruri, sa fie acolo cand vin dintr-un internship care a fost o experienta geniala, plina de provocari, noutati si experiente unice. Si tot ce vroiam era sa impartasesc din astea inca de cand am ajuns in aeroportul din Romania.
Daaaaar, nu intotdeauna lucrurile sunt asa cum vreau eu sa fie. Si nici pana acum nu am stat ore intregi de vorba despre peripetiile nebune de acolo, insa altceva s-a intamplat. Si asta e motivul pentru care scriu acest articol public.
Nu intotdeauna viata ne ofera ce vrem, ci ce avem nevoie. Si am primit surprize de la oameni pe care ii cunosc demult si care inca ma surprind in bine. Despre ei e vorba. Si despre cei care nu au oprit timpul in loc pentru mine in primele zile in tara, dar au facut lucruri esentiale si semnificative pentru mine in alte momente din ultimele 6 zile.
Asa ca intorcandu-ma aseara acasa, simteam cat de recunoascatoare sunt pentru ajutorul oferit si “multumesc”-ul de la telefon nu a fost indeajuns sa imi potoleasca recunostinta, asa ca, neplanificat si cu repercursiuni asupra programului stabilit, am pus mana pe tastatura si am scris randurile astea. Si cu fiecare rand, imi mai aminteam de o alta fapta care a facut diferenta.
Multumesc lui Radu Jiboteanu pentru ca ai facut tot posibilul sa am cardul in euro inainte de decolare, desi a implicat si alti oameni in rezolvarea situatiei.
Multumesc Dana Ivan pentru casa pe care mi-o oferi saptamana asta cu convingere si fara pretentii sau obligatii.
Multumesc Iulian Olariu pentru conversatii provocatoare si sincere si ajutorul oferit cand am schimbat 3 chei si multe bagaje dupa mine. Pentru ca au fost momente prin lume in care singura m-am descurcat cu 2 trolere si un ghiozdan, apreciez din suflet asta.
Si in timp ce scriam pe facebook aceste multumiri imi veneau in minte alte momente importante in care ajutorul a fost esential si a facut diferenta. Si brusc, mi s-a schimbat starea de spirit. Uite ca lucrurile nu sunt atat de rele precum par si daca nu se intampla conversatiile la care visez eu cand am cea mai mare nevoie, nu inseamna ca nu sunt oameni apropiati in jur.
Multumesc Paul Olteanu pentru perspectiva diferita pe care mi-ai oferit-o in urma conversatiei despre lucrurile “serioase” si pragmatice ale vietii, de care presimt ca ma voi lovi curand. Ma simt in elementul meu sa fiu provocata si sa intorc situatiile pe toate partile si atunci viata nu mai e asa gri cum parea initial. Depinde doar cu a cui viata o comparam. Si ce vrem sa vedem din a noastra.
Multumesc Vlad Nastasiu pentru ca mi-ai rezolvat imediat asezarea in pagina a CV-ului cum ti-am cerut ajutorul, dupa 2 ore de nervi si timp pierdut. Multumesc celor care s-au oferit si au incercat sa drege word-ul ala incalcit cand aveam nevoie.
Multumesc lui Tudor Iacob pentru o reintalnire draga si o petrecere pe cinste cand Centrul Vechi era eliberat de multime pentru noi.
Multumesc Alexandra Zoltareanu pentru ca m-ai cazat in conditii urgente si cu mici sacrificii.
Multumesc parintilor ca mi-au oferit resurse financiare sa ma bucur de conversatii in ceainarii si cafenele.
Si un multumesc special lui Alice Durbaca pentru ca a fost acolo cu sustinere si empatie cand pierdusem sensul lucrurilor, chiar daca iesisei sa te distrezi. Apreciez din inima timpul tau din seara aceea! A facut diferenta in felul in care am vazut lucrurile dupa.
Si multumesc celor care mi-au scris mesaje si m-au invitat la povesti si experiente noi in ultima saptamana de sedere aici.
Dupa zeci de “nu”-uri in multe si diverse momente, am invatat sa apreciez enorm fiecare “da”. Si “multumesc”-ul nu a asteptat sa fie scris public pentru a ajunge la fiecare om, insa m-am simtit datoare sa fie auzit de mai mult de 4 urechi. Pentru ca sunt fapte care fac diferenta.
0 Comments