Oameni care nu asteapta la metrou ca ceilalti sa coboare pentru a intra. Muzica de acordeon se aude in partea cealalta a vagonului. Galagie. Trotuare in reparatie la Universitate fara nicio alternativa de traversare provizorie, asa ca masinile si oamenii trec unii pe langa altii. Aglomeratie obositoare de oameni zapaciti, pe ale caror fete se citeste frustare, nemultumire si nefericire. Duse la extrem. Nici ei nu-si mai aud gandurile si mi-i inchipui injurand inconstient fiecare dimineata care ii trezeste pentru a merge la scoala sau la serviciu. La prima vedere nimeni nu pare sa vada lucrurile ca mine. Deschid foarte iritata subiectul cu o prietena si-mi povesteste despre inceputul de an universitar si despre frustarea profesorilor de la Facultatea de Limbi Straine. Nu stiu nici acum cum am ramas 3 ani acolo. Stiu, insa, ca am ramas cu urme puternice in suflet si in minte, care ma mai bantuie cand revin in Bucuresti.
Ma lovesc de indiferenta si egoism din partea unor oameni de la care nu ma asteptam. Imi sunt zdruncinate puternic teorii si comportamente despre prietenie. Inseamna prietenie relatia in care trebuie sa convingi prietenul sa iasa in oras la povesti? Sau cand ti se reproseaza ca “fac asta pentru tine”? Sau nu e timp in urmatoarele 4 zile pentru mine. Nu imi dau seama exact de ce continui sa cred in oamenii care mi-au scris ca le e dor de mine si ca abia asteapta sa ne vedem sa povestim despre peripetii si aventuri in lume. Termenul de valabilitate a cuvintelor a expirat o data cu sosirea mea in tara. Incerc sa inteleg, dar nu reusesc s-o fac.
M-am intors de unde am plecat. De la orasul aglomerat si murdar, care imi transmite oboseala, superficialitate, durere si multa frustare alimentata permanent. La orice pas. De la lupta permameneta de a accepta ce e in jurul meu, desi e intr-o totala contradictie cu cine sunt si ce-mi doresc de la viata. De la lupta de a gasi fericire si bucurie in lucrurile pe care le fac, oricat de mici ar fi. De la lupta de a gasi oameni buni, frumosi si destepti in jur care sa fie acolo cand mi-e dor de povesti, de o imbratisare si de un teatru in oras. Fara sa primesc 20 de “nu”-uri pentru un “da”. M-am intrebat de atatea ori daca cer prea mult…
Luni noapte m-am intors. Pentru 12 zile. Speram ca in 12 zile voi fi inconjurata live de prietenii cu care am vorbit pe skype, care mi-au scris mesaje si mailuri si care mi-au comentat veseli articolele de pe blog. Credeam ca nu voi sti ce sa povestesc mai intai dintre concertul Coldplay, plimbarile prin orase si tari, peripetiile de peste tot, festivaluri, Oktoberfest, petreceri, oamenii descoperiti, activitatile provocatoare, emotii, scris, fotografii. Dupa 2 zile, inca n-am intalnit un om cu adevarat curios care sa ceara sa asculte povestea mea. Oamenii s-au grabit sa vorbeasca despre ale lor. Frustari, probleme in mare parte. Sau “nimic nou”. Si dupa cateva ore in care am auzit povestile lor fara ca eu sa zic o vorba despre mine, am realizat un lucru. Asa e Romania si nu se va schimba ca eu am venit cu energie si o stare de spirit grozava! Lumea nu se opreste in loc sa-mi asculte povestea pentru ca e prea preocupata cu problemele, tristetile sau rutina lor. Chiar daca lumea aceea reprezinta prietenii mei cu care am impartasit momente sensibile si profunde, care nu pot fi intalnite la orice pas. Chiar si asa, nu e timp de fericire, nu e timp sa mai ascultam, sa fim curiosi si sa cautam inspiratie in oameni sinceri si curiosi sa descopere lumea din jur.
Uitasem, dar m-am intors de unde am plecat… Si tot ce-mi doresc e sa plec din nou.
0 Comments