Interviu cu Gabriela Tokacs

Cât îmi plac oamenii autentici și sinceri! Sunt rari – atât de rari încât, atunci când îi întâlnești, te minunezi de existența lor! Așa am simțit-o pe Gabi în conversațiile noastre. După ce i-am ascultat povestea într-o ceainărie frumoasă din centrul Bucureștiului, am invitat-o să povestească și altora despre cum a ajuns să lucreze la Erudio (fondată de Cosmin Alexandru și Liviu Papadima), cum privește piața muncii în România și cum ar trebui să se pregătească tinerii pentru a obține un job fain în domeniul pentru care se pregătesc.

Gabriela Tokacs este Manager de program la Asociația Erudio, construind programe de dezvoltare pentru liderii din companii și se pregătește de mulți ani în psihoterapie psihanalitică. Este, înaintea oricărei funcții, un om cald, deschis și sincer, dispus să împărtășească din experiențele ei și să ajute oamenii să crească. Povestea interviurilor a inceput așa și vă invit să cititi interviul cu Gabi!

1. Într-o lume a funcțiilor și titlurilor, aproape că nu mai știm cine sunt și cu ce concret se ocupă oamenii pe care îi cunoaștem. Te rog să îmi spui ce scrie pe cartea ta de vizită și mai ales, care sunt responsabilitățile pe care le ai într-o zi de lucru.

Ai mare dreptate, trăim într-o lume foarte atașată de etichete, prescurtări și simplificări. Pare mai simplu să operezi cu categorii și căprării, decât cu omul în toată complexitatea lui, cu toate idiosincrasiile lui. E o cale necomplicată, rapidă, nu presupune mari bătăi de cap, dar și ce surprize fantastice și ce revelații ai când te dezlipești de etichete…!

Dar, ca să nu divaghez și pentru că asta e regula jocului: pe cartea mea de vizită scrie “Manager de program – Asociația Erudio”.

Erudio e, așa cum știți (sau poate încă nu știți, dar aflați acum), o companie care creează programe de educație și de dezvoltare personală pentru liderii din companii; programe bazate pe interacțiune cât mai autentică și firească și o abordare ludică și creativă a procesului de auto-descoperire și învățare.

Pe scurt: responsabilitatea mea e ca lucrurile să meargă foarte bine.

Pe (mai) lung: mă ocup de găsirea noilor cursanți, de relația cu ei înainte, în timpul și după terminarea programului, de relația cu profesorii din program, de organizarea evenimentelor care țin de Erisma (programul principal) și a celorlalte evenimente pe care le gândim  – conferințe, Întâlnirile Erudio, cele două noi programe: Estoria și Esteticum, Balul anual Erudio; mă ocup și de bucătăria internă, mai puțin îmbietoare: contracte, facturi, o minimală și stângace contabilitate (eu sunt umanistă, nu sunt foarte prietenă cu cifrele); mai scriu sau fac interviuri pentru blog, organizez petreceri, și câteodată joc în piesele de teatru ale Clubului de teatru Erudio, dar în afara orelor de program! Ar fi fost greu de intuit atâtea, dintr-un titlu de funcție, așa că, până la urmă, tot la vorba lui Shakespeare ajungem: “What’s in a name…?”

2. Povestește-mi, te rog, despre începutul carierei tale. Cum a decurs procesul de a-ti găsi primul job?

Mie îmi place să caut, să scotocesc, să descopăr, să înțeleg. Se fac deja 11 ani de când am început să mă pregătesc, ca la un moment dat să pot practica psihoterapie psihanalitică. Ăsta e un drum foarte lung, care a început cu facultatea, a continuat cu un master de psihanaliză și cu o formare după rigorile impuse.

Știam de la început că ăsta e un plan cu bătaie foarte lungă și că pentru o perioadă va trebui să am un drum profesional paralel: să fac tot ceva care să-mi placă, dar din care să pot și câștiga niște bani.

Relații, cunoștințe și pile n-aveam. În anul 2006, job-urile pe care le găseam în ziare, la avizierul Facultății, pe stâlpii din împrejurimi și pe BestJobs, ca studentă în anul IV de Limbi străine și Psihologie erau din 3 categorii mari și late: traducător, secretară/asistentă personală și hostess pe la evenimente sau în restaurante. Le-am încercat pe toate!

Am fost, cu o determinare și o perseverență cum numai pe la 22-24 de ani poți să ai, la vreo 20 de interviuri. Unele tare exotice, cu personaje cel puțin bizare. Pe-atunci agențiile imobiliare răsăreau ca ciupercile după ploaie și prosperau, iar patronii, cei mai mulți dintre ei bărbați, bronzați, trupeși și abundent accesorizați cu ghiuluri și lănțișoare, căutau asistente personale cu “2 limbi străine, cunoștințe PC, abilități interpersonale, organizate, prezentabile”.

La cele mai multe interviuri, lumea zâmbea, uneori cam larg, și lucrurile mergeau foarte bine, dar era ceva mereu ce nu-mi suna cum trebuie. Nu mă vedeam deloc muncind și petrecând timp cu oamenii ăia. Plus că voiam să fac ceva care să mă facă să mă ridic cu bucurie dimineaţa din pat (mai ales că  îmi și plăcea să dorm), ceva care să aibă sens, să schimbe ceva, chiar dacă infinitezimal, în mine și în oamenii din jur.

În timp ce îmi vedeam cuminte de rutina mea cu interviurile și mă simțeam ca un mic  Sisif, la un moment dat am lucrat şi într-un restaurant ca hostess (3 săptămâni!). Am învățat multe legat de interacțiunile cu oamenii în scurta, dar intensa mea carieră de hostess.

Într-o zi am găsit la avizierul jerpelit al facultății din Pitar Moș un anunț, cum că se căuta traducător Ro-En pentru un proiect al Facultății de Litere. Nu era un job, ci un proiect punctual, banii erau puţini spre nimic, dar m-am dus, pentru că îmi plăcea să traduc,  și voiam şi experienţă. Am tradus proiectul, iar pe parcurs am sunat de câteva ori la coordonator, să-i pun întrebări lămuritoare. Omul o fi văzut că mă implic şi chiar vreau să fac bine ce aveam de făcut, aşa că atunci când Liviu Papadima, pe atunci decanul de la Facultatea de Litere, l-a întrebat dacă nu are o recomandare de studentă pentru un post de secretară/asistentă, i-a trecut și numele meu prin cap.

În ziua când m-am dus să iau cei 700.000 lei vechi –  răsplata pentru traducere, o avere! – ciufulită, nedormită, nemachiată, cel care coordona proiectul m-a întrebat dacă n-aș vrea să am un interviu pentru un  post de secretară/asistentă. Eu am sărit ca arsă: “Acum? Așa???”, arătând spre cum eram îmbrăcată și complet nearanjată. N-a părut deloc impresionat, așa că m-a condus în birou. Liviu mi-a povestit puţin despre Erudio, care de-abia se născuse și în care el era unul dintre membrii fondatori, apoi am avut un interviu şi cu Miki Gînju. Îmi amintesc că eram foarte intimidată de doamna foarte caldă, dar și foarte fermă din fața mea, mă bâlbâiam și cred că mă înroșisem de la emoții.    Mie mi-a plăcut de ei, şi lor de mine, şi aşa a început.
Cred că ce am învăţat atunci din toată povestea a fost că orice fel de experienţă, oricât de neînsemnată ar putea părea, îţi dă ceva sau te învaţă ceva; și nu știi niciodată ce ușă sau fereastră îți poate deschide.

3. Care sunt lucrurile care te-au recomandat pentru acest job?

Eram foarte conștientă, la momentul interviului, că în ciuda celor 2 facultăți, habar n-aveam despre cum funcționează lucrurile în lumea reală, într-o companie. Și la interviuri am spus onest că știu că nu știu mare lucru, dar că sunt foarte deschisă și curioasă să învăț.

Știu că am mai spus că știu 3 limbi străine, că m-aș vedea lucrând cu oamenii, că aș comunica bine (deși în momentul interviului eram roșie, bâlbâită și respiram mai greu) și că mă pricep să organizez lucruri și oameni (doar organizasem toate serbările de sfârșit de an și petrecerile de la școală și liceu!). J

4. De ce ai ales sa faci asta si nu altceva?

A fost primul loc și primii oameni cu care, după ce am stat de vorbă la interviu, mi-am zis: Da! Pe lângă astfel de oameni aș vrea să cresc, cu astfel de oameni aș vrea să lucrez și să trăiesc!

În plus, norocul a fost că am dat peste nişte oameni care visau să schimbe lumea . Asta voiam şi eu, deci ne găsisem perfect. Și de fapt, nu a fost chiar noroc, sau a fost unul pentru care am muncit și pe care mi l-am căutat cu lumânarea, destul de insistent.

5. Cum ai descrie piața muncii în România in momentul acesta?

Când am terminat eu facultatea, în 2006, era inflație de job-uri. Nu discutăm calitatea lor, dar erau foarte multe oferte de angajare pe piață. Știu că a fost o vreme când oamenii săreau ca albinuțele, din companie-n companie, o dată la 6-9 luni, pentru 100-200 E în plus la salariu. Trebuia să nu-ți dorești foarte tare să lucrezi, ca să rămâi ne-angajat.

Acum suntem foarte departe de abordarea aia. Sunt mai puține oferte de serviciu pe piață, iar angajatorii pot face o selecție mult mai riguroasă, pentru că au de unde. Asta înseamnă concurență mai mare și faptul că, dacă vrei să-ți crești șansele să fii angajat, trebuie să fii bine instruit, pregătit, și de o bună calitate umană.

6. Cum ar trebui sa se pregătească studenții și proaspeții absolvenți pentru a găsi un loc de muncă în domeniile pe care și le doresc?

Acum o să sune ca şi cum vorbesc din cărţi (din alea de self-help, care mă enervează pe mine), dar cred că e foarte important să nu te pierzi niciodată din vedere, să nu-ţi pierzi visele, zâmbetul şi lucrurile care îţi aduc bucurie şi-ţi dau sens. Da, or să fie momente când mai trec în plan secund, se mai întâmplă şi alte lucruri, mai faci compromisuri, totul e să nu fii complet confiscat de ele. Spun asta pentru că, cel mai probabil, oamenii cu care ați vrea să lucrați și să vă petreceți timp din viața voastră asta vor căuta: oameni vii, curioși, dornici să crească, să învețe și să facă lucruri cu sens.

Apoi: țara asta are multe bube. Le știm cu toții, nici n-are rost să intru acolo. Dar unul dintre marile avantaje pe care le are, și care derivă din faptul că totul e relativ fluid, pe alocuri chiar alunecos, e că sunt atâtea lucruri de făcut. Aici totul e de construit. Șantierele deschise sunt nenumărate.

Cred că cel mai inspirat lucru pentru studenți ar fi ca, încă din primii ani de facultate, să aibă experiențe cât mai diverse: să facă voluntariat, cursuri, școli de vară, să meargă la burse în străinătate, să facă internship-uri, job shadowing etc, și, în general, să nu-și refuze nici o experiență din care ar putea învăța ceva. În primul rând, pentru că așa ajungi să te cunoști mai bine: să știi ce ți-ar plăcea, ce n-ai vrea să faci, ce ai vrea să faci, dar altfel. Și în al doilea rând, pentru că, făcând lucruri care-ți plac, sunt mult mai multe șanse să fii remarcat și căutat de oamenii cu care îți dorești să lucrezi.