Ce-am făcut în ultimele 24 de ore sau experiența TIFF la Cluj.

Luni, la prânz, am aflat de la un prieten din Cluj că e Festivalul Internațional de Film Transilvania și mi-am zis că îmi doresc să ajung acolo să simt atmosfera festivalului despre care auzisem atâtea lucruri faine de la ultimele 2 ediții încoace. Am început să îmi analizez dorința și să mă gândesc dacă e ok să o transform în realitate sau nu. Rațiunea îmi zicea că nu e momentul să fac această călătorie, însă TIFF-ul nu mai aștepta încă o lună când aveam un program mai liniștit cu mai puține responsabilități.

Am discutat cu mama, cu Andrei, prietenul din Cluj și marți de dimineață m-am urcat în trenul de la ora 06:15. N-am făcut mare lucru pe drum așa cum îmi plănuisem, doar am dormit mult și am citit din cartea grozava a lui Robin Sharma „Lider fără functie”. Cu jumătate de oră înainte de sosire în Cluj, ploua torențial și aflasem că e furtună în Cluj. Cum am ajuns, s-a oprit ploaia și m-am simțit relaxată pentru că, inspirată de vremea din București de luni, purtam un outfit nepotrivit: blugi scurți, tricou și tenesi. Surpriză, însă. Cât am așteptat taxiul la gară, a început să plouă iar și așteptam să zăresc un taxi liber.

După 10-15 minute de așteptare, a apărut unul și cum cunoscusem pe trotuar o tipă care aștepta și ea un taxi, am decis să împărțim taxiul, oriunde am merge. Gestul ăsta m-a pus ceva timp pe gânduri despre deschiderea și altruismul clujenilor. În București nu s-ar fi întâmplat niciodată asta, orice furtună ar fi venit.

După ce am făcut programul zilei cu Andrei, am verificat filmele pe care vroiam să le văd și am stabilit 2 care mi s-au părut interesante. La 7 și 10 eram la Cinema Arta cumpărând bilete. M-am plimbat prin centru, am intrat la un târg vintage de haine și accesorii, am admirat oamenii frumoși. Genul ăla de oameni cărora li se citește pe față un soi de echilibru între inteligență și bunătate, o frumusețe care vine din interior și este susținută de stilul vestimentar creativ, bine asortat, care le scoate în evidență personalitatea. Mă făceau să mă simt bine și mă tot întrebam cu ce se ocupă astfel de oameni. O scurtă plimbare printre cărți și cumpărarea uneia și la 8 fără 10 îmi alegeam un loc bun în sala mică și veche, dar plină de energie bună din Cinema Arta din centrul Clujului.

Filmul pe care urma să-l văd se numește „A man’s story” , dar înainte de a începe, a fost o serie de reclame uimitoare. Majoritatea personalizate pentru TIFF și realizate excepțional. Îmi plac la nebunie lucrurile bine făcute, la nebunie. Toate spuneau câte o poveste. După aceste mini-povești de câteva minute, a început să ruleze biografia lui Ozwald Boateng. Ozwald este un celebru designer în toată lumea, premiat de regina Marii Britanii pentru munca sa, care a lucrat la casa de modă Givenchy și care a îmbrăca celebrități de la Hollywood. Filmul a început genial și o oră și jumătate a zburat numaidecât. Mi-a plăcut la nebunie realitatea din el. Erau scene filmate timp de 12 ani de un om care a fost aproape tot timpul lângă Ozwald și care, între timp,  a devenit prietenul lui. Povestea, asemenea unei biografii, m-a făcut să mă gândesc și să realizez atât de multe lucruri despre viață și m-a inspirat teribil să cred în unele principii și lecții de care mă îndoiam sau care căutau doar niște confirmări din exterior. Mai mult decât atât, filmul mi-a plăcut pentru curajul și vulnerabilitatea personajului, care este defapt, o persoană publică și recunoscută de atâția oameni influenți din lume. Cu toate astea, s-a lăsat expus lumii cu toate atitudinile, eșecurile, greșelile și comportamentele care pot fi foarte ușor criticate sau judecate. Și lecția pentru mine a fost să înțeleg oamenii dincolo de scenă și reflectoare. Și am înțeles că oamenii ăștia priviți că niște supermen de public acționează și reacționează atât de omenesc și fac așa multe greșeli și au multe provocări, probleme,  gânduri de neîncredere, disperare sau stări de dezamăgire, de care nimeni nu are habar pentru că niciodată nu se văd. Mă fascinează realitatea din spatele imaginii, umanitatea din spatele faimei și vulnerabilitatea din spatele succesului. Dacă aș face o scurtă analiză a motivelor succesului lui Ozwald în urma filmului, cred că se datorează încrederii că poate deveni ca Georgio Armani, cum visaze la 16 ani, pasiunii de a croi haine impecabile și perseverenței de a continua chiar și când aproape totul era ruinat (status social, afaceri, familie). Și astea sunt lecții, care mă fac să mă îndrăgostesc de povești. Forma filmului a fost și ea excelentă, de la structură la imaginile surprinse și bine montate, până la inchiere, care a avut un mesaj puternic, în care cred și pe care îl dezvolt intens în viața mea: Intrați în cât mai multe experiențe, cât mai diverse și cât mai provocatoare!

La finalul filmului, cameramanul și totodată regizorul filmului a răspuns unor întrebări din public și l-a sunat spontan pe Ozwald , care a răspuns pe speaker la curiozitățile din sală. Am reținut faptul că, după ce a văzut filmul, Ozwald nu a mai răspuns la telefoanele și mesajele lui timp de 2 săptămâni.  Regizorul a continuat interpretând asta: „Am înțeles că nu e ușor să îți vezi viața din ultimii 12 ani derulandu-se în imagini.” Tot felul de imagini care îl puneau în iposturi inconfortabile. Și asta înseamnă vulnerabilitate și mai ales, curaj.

Ce a urmat filmului a fost o vizită scurtă la casa TIFF unde am ascultat începutul unui concert de jazz și unde am admirat frumusețea și expresivitatea oamenilor mai intens decât pe ziuă. N-am avut prea mult timp pentru asta pentru că m-am întors la cinema unde am văzut un alt film: „ The Piano in a Factory”, o poveste chinezească interesantă despre un tată care a luptat să convingă o mână de oameni să construiască un pian pentru fiica lui, pasionată de muzică. O poveste care mi-a lărgit orizonturile despre cultura și educația chinezească, precară aș zice. Cel puțin în unele părți ale Chinei.

Azi m-am trezit devreme și la 9 eram în Piața Unirii pentru o sesiune foto.  Andrei deține brandul ILoveCluj și pagina de facebook cu același nume și de curând a început să comercializeze în Cluj tricouri inscripționate cu logo-ul brandului . Din vorbă în vorbă, am decis să facem poze cu tricoul și cum nu mi-am adus aparatul, a găsit el un fotograf clujean. Așa că, în această dimineață am pozat purtând tricoul ILoveCluj prin centrul Clujului care vor fi folosite pentru site-ul care se va lansa curând și pentru pagina de facebook ILoveCluj.  Experiența mi-a oferit ocazia de a cunoaște un fotograf fain, deschis și cu o mentalitate diferită de majoritatea oamenilor („crede în pasiunile tale și vei reuși orice îți dorești!”) și în plus, experiența de fotografiere în mijlocul Clujului purtând un tricou cu un mesaj în care cred.

După o oră de fotografii, am luat taxiul și am ajuns de unde plecasem cu 20 de ore în urmă, din gară. Am avut timp să reflectez și să scriu în jurnal despre experiență și m-am întrebat dacă a meritat toată călătoria asta de 24 de ore. Experiențele de a vedea „A man’s story” la TIFF, de a asculta în direct prin telefon răspunsurile unui om celebru, de a cunoaște regizorul și de a-i comunica personal impactul filmului asupra mea, de a simți atmosfera boemă din cadrul festivalului și de a fi parte din imaginea Clujului prin fotografiile făcute; cred că toate astea, demonstrează principiul meu de a trăi cu intensitate, curaj și pasiune.  Și dacă astea nu sunt experiențe intense, atunci ce sunt?