Povestea calatoriei spre Cehia continua. Cu periperitii.
In aeroport, la check-in lucrurile merg mai rapid decat credeam. Asa ca in 2 minute bagajul e lasat la ei si merg spre verificarea bagajului de mana. Persoana de acolo ma ghideaza catre partea cea mai goala sa pot termina repede. Asa se si intampla. Alerg spre poarta 7 si abia atunci respir: am reusit sa ajung in timp. Nici nu se deschisesera usile. Aveam timp sa imi cumpar si ceva de mancare: un sandwich in Otopeni e 28 de lei. Paine, branza si rosii. Aleg un pachet de covrigei. 7 lei.
Zborul a fost scurt pentru ca am dormit in cea mai mare parte a timpului, mai putin cand am mancat biscuitii oferiti de stewardeza si am baut un pahar de suc de portocale. Ajung in sfarsit in Praga!
Necunoscutul abia acum incepe cand ma intreb unde ma duc. Intreb o mama ce sa iau pana in centru, dar nu prea stie. Schimb bani si ma decid cu greu cat sa fie. Primul contact cu un ceh a fost la punctul de informare unde mi-a explicat cum sa ajung la o adresa cu harta in fata. Cand sa urc in primul autobuz din ruta pana la destinatie, imi dau seama ca am pierdut harta cu numarul si numele statiilor de autobuz.
Ma reintalnesc cu doamna pe care am intrebat-o despre drumul spre centru. Urcam in acelasi autobuz. Telefonul se descarca si imi dau seama ca am nevoie sa notez negru pe alb adresa si 2 numere de telefon de aici. Apelez la ajutorul romancei care scoate o foaie si un pix si mi le da.
Autobuzul era full de oameni si bagaje si la un moment dat intreb in engleza o doamna daca pot aseza rucasul pe geamantanul ei si da din cap incantata sa ma ajute: „Da, da,da”. Si raman uimita ca e romanca, asa ca incep sa-i spun ceva in romana, iar ea imi raspunde debusolata ceva in alta limba pe care n-am inteles. Nu era romanca, am aflat ulterior ca era rusoaica.
Ajung la destinatia primului autobuz, dar incerc sa aflu destinatia hostelului pe care il cautam, asa ca intreb oamenii pe strada cum se ajunge, fara rezultat. Nici vanzatorul de casa de bilete nu stie. O sun pe manager-ul proiectului si buddy-ul meu (persoana care are grija de sederea mea aici), dar dupa ce aflu traseul imi dau seama ca e complicat si departe, cat de obosita sunt si ca ar trebui sa cheltuiesc mai multi bani si sa ma plimb singura in Praga. Change of plans si ma indrept spre Pilsen. Cunosc un calator cu un rucasc imens in spate, schimbam cateva cuvinte pana cand ia metroul in alta directie. Pana ma decid in ce directie trebuie sa merg, usile metroului se inchid si imi dau seama ca aceea era directia potrivita si pentru mine. Schimb la statia Mustek si ajung in final la ultima statie de metrou de pe linia B. Mananc pentru prima data ceva serios de cand am plecat de acasa: un sandwich. Primesc mesaj de la buddy-ul meu ca autobuzul spre Pilsen pleaca la 7 si ar fi bine sa ma grabesc sa-l prind pentru ca urmatorul vine intr-o ora. Alerg cu sandwich-ul si trolerele in maini, si ghiozdanul in spate si autobuzul pleaca cu 3 secunde inainte sa ajung langa el. Ma infuri destul de tare.
Intreb un tip care astepta cand e urmatorul autobuz si aflu ca am nevoie de bilet care se cumpara de la casa. Ma intorc inapoi, ma ajuta cu bagajul, imi arata unde e casa si, stupoare: tocmai se inchisese. Aflu ca e ultimul autobuz spre Pilsen si daca nu rezerv loc, nu voi putea pleca pentru ca de obicei e plin. Incepem sa cautam internet wireless cum eu nu mai aveam baterie si el internet pe mobil. Mergem intr-un centru comercial si rog vanzatorul de la Apple Store sa ne dea parola de la internet pentru a rezerva online un loc. Ma invita sa folosesc un Mac din magazin. Cehul cumpara biletul cu cardul lui si ii dau banii cash. Am bilet, in sfarsit. Aproape 30 de minute pana soseste autobuzul.
Pe drum incep sa imi amintesc si povestesc amintirile zilei. Atatea intamplate in mai putin de 24 de ore ca cu greu mi le amintesc. Imi trag sufletul in sfarsit. Mi se ofera ciocolata calda, casti si revista de rasfoit de co-soferul autobuzului. Aflu ca e ceva normal aici, chiar si-atunci cand calatoriile dureaza doar o ora.
Cum ajungem in Pilsen, primesc un scurt tur al orasului si aflu ca aici este cea mai mare sinegoga din Europa de Mijloc. Orasul din autocar pare dragut si mai mare decat ma asteptam.
In autogara ma asteapta buddy-ul meu si pare atat de draguta si primitoare ca incep sa ma linistesc si sa cred ca am ajuns in locul potrivit. Ma conduce cu sora iubitului ei spre casa si descopar unde o sa locuiesc in urmatoarea perioada. Ma consider norocoasa. Imi cunosc si colegele de casa: una din Maroc si alta din Filipine si incepem sa povestim si sa radem. Noi 3, Lucie, prietenul ei si sora lui, Lenka.
Fac un dus rapid, revizuiesc make-up-ul si iesim in oras. Mai linistit decat credeam pentru o seara de sambata seara. Alegem un pub si stam acolo de vorba. Aflam una alta si radem mult. Ne jucam fussball si pierdem detasat cu Dani, colega mea de echipa din Fillipine.
Adorm cu gandul ca e prima noapte din cele 45 care urmeaza in orasul asta. Dar stiu ca voi calatori si prin alte parti. Asa ca povestile continua.
Minunata povestirea…ne tii in priza in fiecare zi, am impresia ca retraiesc anii petrecuti in Irlanda!!! Te pup si iti doresc sa experimentezi si sa traiesti totul la maxim!