Experienţe în România, Română

Pasiunea de a-mi scrie povestea.

02/11/2012
DSC_0663

Mi s-a facut dor sa scriu. Simt uneori ca asta ar trebui sa fac toata viata. E obiceiul pe care l-am inceput la 10-12 ani si inca ma reprezinta si ma implineste. De cand sunt in Viena  am fost mai ocupata sa traiesc decat sa consemnez experientele prin intermediul cuvintelor. Am avut, poate, nevoie de o astfel de perioada de a pastra unele lucruri pentru mine. Nici mediul nu m-a incurajat foarte tare, avand in vedere ca in camera de la etajul 7 al hostelului nu am net, doar in lounge. Dar asta nu e cel mai important motiv. As fi putut sa scriu pe laptop in camera si sa dau „send” cand ajungeam jos. Dar asa am simtit. Si asta e unul dintre avantajele blogului: poti sa scrii ce vrei, cand vrei si cum vrei. Ca doar e despre mine. Si peste ani cand il voi reciti imi voi aminti cu drag experientele diverse de la 20 si ceva de ani.

Sunt momente in viata cand 3 saptamani trec ca si cum au zburat si cand te uiti in urma se deruleaza o multime de momente, in care protagonistii principali sunt oamenii pe care ii intalnesti. Stii ca nu e totul roz, ca nu fiecare zi trece cum iti doresti, dar viata e imperfecta si daca continui sa te uiti la ce lipseste, nu vei aprecia niciodata lucrurile minunate pe care le ai. Nu as vrea ca ochii care ma citesc acum sa creada ca e perfect internshipul, ca 24/24 ma distrez si am energie sau ca nu am provocari si griji. Dar nu voi scrie despre ele pentru ca am ales sa inspir si incurajez prin intermediul cuvintelor scrise.  Iar aici, in Viena, am o multime de momente despre care as povesti cu inima deschisa si cu bucurie.

Ieri am fost la opera. Mi s-a indeplinit dorinta mai repede decat credeam si am primit o invitatie la „ La Traviatta” la opera Volksoper Wien. Atmosfera a fost superba si muzica orchestrei a fost cea care m-a atins cel mai tare. Un amestec frumos de emotii. In ultimele 3 saptamani am tot facut lucruri noi, in contexte noi: am fost la Muzeul de Istorie al Vienei- Karlzplatz, am participat la sarbatoarea nationala, am gatit un pranz pentru 7 persoane, am livrat workshop-uri copiilor si adolescentilor, am petrecut timp cu oameni minunati, am fost la cumparaturi pe celebra Mariahilferstrasse, am vazut filme cu fetele si am stat la povesti despre vietile noastre, am ajutat la recrutarea in AIESEC Viena, am fost in cluburi, pub-uri si cafenele diverse, m-am dat intr-un carusel fain in parcul de distractii Prater, am discutat cu oameni noi si interesanti, am ras mult, am vizitat gradinile Schonbrunn si palatul Belvedere si am baut cappuccino vienez. Am continuat sa zambesc si sa rad mult si mai ales sa imi exprim uimirea pentru o multime de lucruri, poate din motivul asta fetele au inceput sa ma imite amuzant pentru ca zic foarte des „Really?”

Internshipul asta are, printre altele, scopul de a ma regasi. Si ma bucur sa realizez ca nu pot trai fara sa scriu, fara sa investesc energie si mai ales emotie prin intermediul scrisului si ca, in ciuda momentelor superbe de aici, fara consemnarea si impartasirea lor, am sentimentul de ceva lipseste. Acum am aflat ce.

Scrisul atinge, aminteste, inspira, elibereaza. Si face ca emotiile sa ramana pentru totdeauna.

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply