La ce intrebari am ajuns dupa experienta de la o gradinita particulara?

Am ajuns acasa. Mi-era dor sa ma retrag in camera mea unde se aude intotdeauna linistea. Desi nu demult mi se urase de atata liniste, azi o apreciez mai mult decat orice. Pentru ca apreciem lucrurile la adevarata valoare dupa ce ne sunt luate.

Astazi mi-a fost data multa galagie si zarva.  Am fost in vizita la o gradinita particulara, pe care directoarea a prezentat-o la telefon ca fiind printre primele din Bucuresti. Cum am ajuns la poarta m-a intampinat un portar amabil si glumet si mi-a facut legatura cu directoarea. Am avut o scurta conversatie cu ea si m-a introdus rapid unei coordonatoare care a inceput sa-mi povesteasca despre cum functioneza gradinita si rolul fiecarui lucru din clasa. Ne-am mai plimbat si la alte clase, am zambit si intrat un pic in vorba cu copiii si m-am intors la prima clasa unde am intrat in rolul de observator.

Am facut cunostinta cu 3 persoane- educatoare sau asistenti educator, tinere si foarte informal imbracate. Imediat mi-am indreptat privirea spre copii, atat de frumosi si cu ochi atat de sinceri si blanzi, incat imi simteam inima topindu-se de bucurie. Am aflat ca aveau in jur de 3 anisori. Dupa explicarea detaliata a activitatilor, rolul lor, instrumentele folosite si o multime de alte informatii de prezentare, vroiam sa vad concret ce se intampla pentru ca, din majoritatea experientelor mele, prezentarea/imaginea nu concide cu realitatea/continutul. Zis si facut.

Prima activitate implica jumatate de grupa (aproximativ 8 copii) si, urmand tema saptamanii “Birth and babies”,  i-au invatat cum se face mancare pentru babies. Au adus lapte praf, apa si fiecare a contribuit la adaugarea de ingrediente ca laptele sa fie preparat. Totul explicat in engleza, o engleza de nivel mediu cu mici greseli pe alocuri. A urmat ceva ce nu stiu cum sa-l numesc pentru ca era haotic si fiecare copil facea altceva: unii pictau strigand ca vor si culoarea roz, altii se jucau cu piese colorate de guma tipand ca vor sa construiasca castele si puscarii, altii le distrugeau. Unii stateau in liniste jucandu-se cu puzzle-ul, altii hraneau copii mici de plastic, unii invarteau in cutia cu faina facandu-se totuna de alb, iar altii alergau prin clasa fie cu leagane de copii, crocodili sau maimute de plus, certandu-se cui ii revine jucaria.

Mergeam la cate un copil si-l intrebam “How are you?”, “What’s your name?” si intrebari specifice pentru fiecare activitate, insa nu ma puteam opri din a ma intreba: De ce e haosul asta aici? De ce nu ii roaga sa se joaca in liniste si intr-un fel organizat? Am construit castele, am pictat, am strans in brate, am hranit copii de plastic la rugamintea lor si am incercat sa corectez comportamente cand unul dintre copii arunca toate piesele de masa si distrugea si creatiile altora,  pe un ton bland si mai ales dispusa sa aflu de ce face asta. Ulterior mi s-a atras atentia ca nu trebuia sa aflu de ce, ci sa le zic scurt ca nu e bine. Punct.

Daca m-as fi luat dupa sfaturile tinerelor educatoare, ar fi trebuit sa ii las singuri cand plang pentru ca “daca plange si vii la el o sa faca doar sa te impresioneze sa-i dai jucaria inapoi”. Cred ca pot face diferenta intre manipulare si suferinta, asa ca mi-am permis sa aflu de ce plange si peste noi intervine una dintre educatoare/asistent educatoare si-mi spune ca vrea sa se joace cu jucaria pe care a adus-o de acasa, dar politica gradinitii impiedica asta pentru ca multe s-au pierdut si parintii sunt suparati. Continua sa planga puternic si sunt sfatuita sa-l las singur. “Cum te cheama” il intreb. Adresandu-i numele il spun: “I can play with you if you can choose any toy you want from this room. We will play together.” S-a oprit din plans, si-a sters lacrimile si a ales faina, asa ca imbracata in camasa si fusta, mi-am bagat mana in faina.

Experienta de la aceasta gradinita m-a pus mult pe ganduri si in acelasi timp mi-a dat dureri mari de cap- la propriu si la figurat.
Cu alte cuvinte, ce am observat este o aliniere si in acelasi timp limitare cu care copiii, cu suflete atat de calde si creative, sunt educati inca de la 3 ani (“Nu aici, joaca-te doar pe covorul asta”), lipsa de organizare ( unii faceau un experiment, altii se jucau, multi singuri, galagie si zarva continua) si pedeapsa ( “Daca plangi, mergi la grupa mica unde plang copiii”- ceea ce s-a si intamplat.) Momentul care m-a intristat cel mai tare a fost cand 2 prieteni au fost separati. “El e prietenul meu” imi zice unul din ei mandru. Apoi educatoarea il ia si il aseaza langa altcineva si prietenul se furiseaza langa el, nestiind de ce i-a fost luat prietenul: “Pentru ca vorbesti, nu vei mai sta langa Vlad!” In frumusetea lor, nu puteai sa nu remarci ca ei continuau sa faca ce-si doreau chiar daca era interzis, ca veneau si te pupau sau ca iti aratau cu o bucurie de neinchipuit ce turn mare au facut ei. Ii felicitam si incurajam, indiferent cum aratau creatiile lor. Apreciam curajul, creativitatea si pasiunea cu care o faceau. Le simteam limbajul interior. Intr-un fel, ii priveam si-mi doream sa nu creasca sa se transforme in oameni mari, reci si goi.

Ma uitam si ma gandeam cat de important e rolul unui educator si cat de multa inteligenta emotionala si iubire trebuie sa demonstreze in lucrul cu ei, pe care educatoarele de la gradinita aceasta nu le prea demonstrasera in cele 3 ore si putin petrecute impreuna.
Nu puteam sa nu remarc diferentele intre British Council si gradinita in modul de predare si comunicare,  planificare si organizare si mai ales, in pregatirea si priceperea profesorilor. La urma urmei, nu poti sa citesti dintr-o carte de povesti si sa nu te gandesti la o strategie sa fii ascultat de copii altfel decat “You, stay properly with your feet”,  “You, put those toys away!” care a condus la oboseala si plictiseala copiilor si la renuntarea educatoarei de a mai atrage atentia la comportamente. Simteam ca lipseste pasiunea si motivatia aia interioara de a lucra si educa frumos si bland copiii.

A urmat un curs de dans- facut rapid si fara repetari ale muzicii cum mi s-ar fi parut firesc, asa ca bietii copilasi erau confuzi cand sa puna mana sus, jos, stanga, piciorul stang, drept si dupa cateva melodii dansate in ritmul asta a venit pranzul. Mai dau un ochi la cursurile de balet si de constructii si apoi ma indrept spre o camera unde am avut 2 conversatii cu coordonatoarea si directoarea gradinitei. Probabil ca as fi plecat cu un gust un pic mai dulce de acolo daca la final nu as fi fost invitata “de alte cateva ori sa vii sa vezi mai bine ce facem” si sa aflu ca ei nu sunt interesati sa angajeze un educator cum anuntasera, ci un asistent-educator, diferenta mare. Asta dupa ce mi-a fost desconsiderata, intr-un mod brutal si direct, experienta de voluntariat in AIESEC si la British Council pe motivul ca “nu ai lucrat cu copii de 3 ani”.

Am plecat de acolo simtindu-ma vinovata ca am fost atat de draguta in conditiile astea si chiar acceptasem sa mai dau o sansa oamenilor de acolo. Ma intrebam daca exista jobul la care eu visez sau ar trebui sa accept ce gasesc pe o piata a muncii atat de lipsita de oportunitati pentru tinerii absolventi.  Cu siguranta nu numai orasul era invaluit de ceata, ci si mintea mea. “Ce ar trebui sa fac?”

Mi-am amintit doua voci mature care in urma cu 2 zile mi-au spus urmatoarele lucruri: “Roxana, cauta locul potrivit! Nu lucra cu oameni care nu dau valoare muncii tale de pana acum! Ai facut multe lucruri si trebuie sa fii mandra de asta. Cauta oamenii care apreciaza asta!” Si a doua voce a venit sub forma unor cuvinte transmise intocmai: “Voluntariatul nu e inferior niciunui “job” platit sau aducator de prestigiu, dimpotriva. Eu nu stiu multi oameni care castiga bani prin corporatii sa aiba curajul de a-si darui timpul si energia altora, fara a astepta ceva in schimb. Faptul ca nu te incadrezi in tipare e motiv de mandrie, nu de rusine! In loc sa te simti mica si insignifianta ar trebui sa fii mandra. Si mi-as dori sa existe mai putini corporatisti si mai multi oameni care pur si simplu fac lucruri pentru altii. Am trai intr-o lume mai buna. ”

Mi-am amintit cuvintele lor si mi-am zis ca merit mai mult, ca impactul la care visez eu nu se poate indeplini de acolo si ca nu pot tolera atitudini si comportamente de genul acesta de la niste educatori-colegi. Mergeam pe strada si ma intrebam: Oare e normal sa pretinzi ca tu cauti un om pentru un job si dupa 3 ore si ceva de timp petrecut acolo sa schimbi pozitia jobului? Sau sa oferi un salariu de nimic in timp ce ceri 6.000 de euro pe an scolar unui parinte? Sau sa spui cu nonsalanta unui tanar ca n-are experienta dupa ce 3 ani a facut tot ce-a putut sa se implice, invete si lucreze in organizatii, proiecte, firme si institutii? Si, mai ales, sa pretinzi ca director, organizare si planificare cand cea mai mare parte din timpul petrecut cu copiii a fost un haos de nedescris?

Intalnirea de azi m-a lasat cu un gust amar si cu o multime de intrebari, dar mai cu seama, ma si va intreb: De ce anormalul trebuie acceptat si incurajat in medii de lucru si in relatii interumane? De ce o functie iti da dreptul sa fii mai putin om si sa desconsideri valorile altcuiva? Si mai ales, exista vreo sansa pentru cei la inceput de drum de cariera care doresc un job fain si refuza sa se adapteze unei societati de oameni care lucreaza numai pentru bani, putere si autoritate si care nu gasesc rostul muncii lor?

Sursa fotografiei aici.