Experienţe în România, Inspiration, Learning, Română, Self-awareness

Despre a invata sa fii bine in doi

19/10/2015
11026032_10203712825687491_1516305380748159129_n

Nu mi-a vorbit nimeni despre cat de dificil este sa construiesti constient o relatie de cuplu sanatoasa. Imi amintesc ca-mi spunea mama: “Trebuie sa faci compromisuri pentru ca niciun barbat nu-i perfect si tu esti o dificila!” Cred ca ii intelegeam punctul de vedere, dar nu m-a convins sa-l adopt in experientele amoroase. Era ceva cu care nu rezonam. Ieri, insa, reflectand dupa o conversatie telefonica cu o prietena, am avut un moment de revelatie, care a pus subiectul relatiilor de cuplu intr-o perspectiva noua.

Toate prietenele mele, care sunt in relatii longevive si sincere, mi-au povestit ca au trecut sau trec impreuna cu partenerii lor prin perioade, nu putine si rare, foarte dificile.  E drept, pana de curand credeam ca o relatie frumoasa se mentine de la sine si daca, cumva, apar probleme, constientizam, vorbim, gasim solutii si, daca nu se schimba ceva in cateva zile sau saptamani, e momentul sa mergem mai departe separat. “E clar ca nu suntem potriviti”. Credeam intr-un fel de schimbare pe fast-forward, crezand ca, odata discutata, o problema e si inteleasa si rezolvata numaidecat de ambii parteneri. Ultima relatie de un an si jumatate s-a terminat la 22 de ani, cand am realizat ca avem nevoi psihologice, valori si moduri de comunicare diferite.  I-am propus sa ne rezolvam problemele fie mergand la teraput impreuna, fie citind carti in domeniu ca sa avem claritate, sa intelegem si sa rezolvam ce trebuia rezolvat. El n-a fost de acord cu nicio solutie, n-a propus alta, eu nu am mai avut rabdare in ceata in care ma aflam, lucrurile n-au evoluat frumos si s-a produs ruptura in sufletele si mintile noastre si de aici pana la decizia de a merge inainte separat nu a fost decat un pas. Atunci mi-am zis “Eu caut pe cineva care sa creada in aceleasi lucruri, care sa isi doreasca acelasi lucruri si care sa comunice pe limba mea. Iubirea trebuie sa fie usoara.”

Am avut convingerea asta 3 ani la rand. Am cunoscut multi barbati din diferite tari (credeam ca ei au o mentalitate mai deschisa si mai matura) si nu intamplator eram atrasa de cei mai in varsta decat mine cu cativa ani. “Sigur ei au ajuns la maturitate, stiu ce vor, cum functioneaza o femeie si ne va fi usor sa comunicam si sa construim o relatie sanatoasa impreuna. In sfarsit o sa las in urma stresul, grijile si indoielile legate de o relatie.”

In cei 3 ani au fost o multime de date-uri si incercari de relatii pe unde am locuit si calatorit, in Bucuresti, Viena, Pilsen, Londra si Barcelona. In multe prime 2-3 intalniri credeam ca el e cel pe care il cautam, ca indeplineste asteptarile mele si ca acum simt ca pot avea, in sfarsit, o relatie de lunga durata. Dar urma o alta intalnire si incepeam sa observ mai mult, valul de indragostire disparea, incepeam sa ridic semne de intrebare despre autenticitatea acelui om, despre motivatiile, limitarile si imperfectiunile lui si, ceea ce in urma cu o intalnire parea minunat, se transforma ulterior in “hmm, parca nu e asa de echilibrat/ puternic/ matur/ constient/ implinit cum parea.” Acest “cum parea” mi-a dat mult de gandit.  De ce prezentam in exterior numai calitati si, odata ajunsi in universul interior al celuilat, devenim dezamagiti? De ce ne e atat de greu sa acceptam si limitarile si imperfectiunile in celelalt? Cat de mult imi afecteaza relatiile nevoia mea de perfectiune? Cat vedem adevarul despre cealalta persoana si cat proiectam nevoi inconstiente?

Alis e unul din putinii oameni pe care ii cunosc care traieste o viata constienta si autentica. Este coach, trainer si scriitor. Aria ei de expertiza este cunoasterea de sine si cand scrie, o face intr-o maniera simpla si in acelasi timp complexa, impletind povesti si filosofii personale cu teorii si idei ale altor autori sau oameni de stiinta. Omul asta a ales sa isi foloseasca experientele si lectiile de viata in folosul invatarii altora care vor sa traiasca mai constient si mai autentic.

Intr-unul din articolele de pe blogul ei, numit “O carte pe lună – despre dragoste, îndrăgostire, o legendă veche și o lecție nouă”, Alis scria ceva ce in mine a trezit un mare “Ahaaa!”:

Johnson explică termenii de “anima” și “animus” pe care Jung i-a creat pentru a denumi sufletul masculin și feminin. Fiecare bărbat din lumea asta își caută mereu “anima” și fiecare femeie “animus-ul”. Căutarea asta ar trebui să fie una interioară, însă pentru că atât de puțini oameni se cunosc cu adevărat, conștient mulți cred că sunt în căutarea marii iubiri. Tristan nu o iubește pe Isolda femeia, ci pe Isolda proiecția propriului său suflet, iar moartea lor este simbolul imposibilității unei asemenea iubiri. Sufletul e înăuntru și orice încercare de a-l găsi în afară nu se poate sfârși altfel decât tragic.

Când găsesc o persoană asupra căreia pot proiecta nevoia lor de comuniune, oamenii se îndrăgostesc. Încep să vadă în persoana iubită toate calitățile propriului suflet și deseori ignoră acele trăsături care nu se potrivesc cu așteptările lor. Îndrăgostirea, explică Johnson, e un proces foarte egoist. E marcat de o nevoie compulsivă de a fi în prezența celuilalt. De o nevoie de contopire. Deseori apare gelozia. Rareori realizăm că de cele mai multe ori ne îndrăgostim de o proiecție și nu de omul real din fața noastră. Tristan spune la un moment dat – “prefer să o știu moartă decât în brațele altuia” – iar Johnson comentează – “cum ar putea iubirea, atât de generoasă prin însăși natura ei, să dorească răul cuiva? Asta e posibil doar atunci când de fapt iubirea nu este pentru o persoană, ci pentru o parte din sine pe care o vedem în acea persoană, parte la care, pe bună dreptate, nu vrem să renunțăm”.

Când mirajul “lunii de miere” se destramă începe un proces extrem de dureros. Îndrăgostiții încep să-și vadă defectele. Încep să aibă așteptări. Apare nevoia de a-l schimba pe celălalt, de a-l face să se conformeze imaginii tale despre ce ar trebui el sau ea să fie. Inevitabil apare deziluzia când descoperi că omul pe care îl așezasei pe un piedestal este doar un om – imperfect – și că poate nu va fi niciodată așa cum îți dorești tu.

Am o prietena casatorita de ani buni, care mi-a povestit in ultimele luni ca are provocari cu sotul ei si cere ajutorul unui psihoterapeut. Se simtea neinteleasa si nu primea ceea ce avea nevoie de la el: “Rox, vorbesc cu el, credem ca am inteles si ca de maine o sa fie diferit, si a doua zi se comporta la fel. Mi-e greu sa-l accept exact asa cum e. Uneori ma scoate din sarite pentru ca nu vede lucrurile pe care le vad si eu si nu-si da efectiv seama.”  Dadeam din cap aprobator cand imi povestea.

Daca n-as fi auzit povestea asta si de la o alta prietena, o alta si o alta, as fi crezut ca e o problema izolata. Ieri s-au facut conexiunile si am realizat ca toate femeile cu care am avut conversatii profunde pe tema asta, care au relatii de cuplu longevive si sincere, au trecut si inca trec prin procese de invatare pentru convietuire sanatoasa. Nimeni nu e perfect. Fiecare e lumina si intuneric. Uneori in proces partenerii sunt singuri, alterori alaturi de un ajutor – coach sau psihoteraput. Procesul inseamna constientizare si invatare prin experimentare despre cum sa intelegi propriul univers, dar si al celuilalt cu tot ce gasesti acolo si sa raspunzi nevoilor in cat mai mare masura, ramanand autentic cu sine. Procesul este o negociere intre doi oameni care aleg sa calatoreasca prin viata impreuna si procesul cere conversatii pe bune despre ce conteaza pentru fiecare membru al cuplului, despre care sunt si cum pot fi indeplinite nevoile fiecaruia, despre felul in care fiecare percepe lumea, despre a fi constient ce il raneste pe celalalt si despre rani personale nerezolvate din trecut, de obicei din copilarie, care apasa butoane sensibile ce duc la reactii, aparent, exagerate sau ciudate.

Observand in ultimii ani parcursul acestor relatii, atat cat mi-a fost permis sa le observ, ma bucur sa vad ca genul asta de abordare functioneaza. Relatiile prietenelor care au trecut si inca trec prin provocari continua sa evolueze frumos atata timp cat cei 2 parteneri nu ascund problemele sub pres, cat sunt vulnerabili si curajosi sa puna pe masa subiecte sensibile si atata timp cat decid ca impreuna gasesc solutii la provocari, fiind indeajuns de detasati si rabdatori in proces. Si nu stiu cum se intampla ca, atunci cand se vrea cu adevarat, solutiile cele mai potrivite apar.

Scriu textul asta pentru ca eu insami am ales sa mai fac un pas in ceea ce inseamna invatarea de a fi bine in doi. Uneori cred ca nu-s facuta pentru asta – firea mea aventuroasa, nemultumita si instabila imi da batai de cap, imi vine sa renunt imediat si nu gasesc mereu raspunsul la intrebarea “De ce e mai bine in doi acum cand am invatat, in sfarsit, sa fiu bine eu cu mine?” Pe de alta parte imi doresc sa construiesc o relatie autentica, sanatoasa si longeviva, sa ma arat asa cum sunt, sa inteleg omul celalalt si sa crestem frumos impreuna. Numai ca nu stiu mereu cum se face asta. Si daca ma uit in jurul meu, cred ca nu-s deloc singura. Multe femei si multi barbati raman in relatii desi sunt debusolati, iritati, plictisiti sau nefericiti. De multe ori am ales sa ies din relatii tocmai pentru ca nu am vrut sa fiu asa, insa am invatat ca e o linie foarte fina intre “a fugi de imperfectiunile celuilalt”, “a accepta sa fii parte dintr-o relatie nesanatoasa” si “a invata sa intelegi, accepti si iubesti universal celuilalt si sa construiesti o poveste impreuna”. Ce le deosebeste pe primele doua de a treia este constientizarea: fuga este o masca pentru lipsa de responsabilitate pentru partea ta de munca interioara, complacerea intr-o relatie nefericita inseamna a fi victima in propria alegere, nedorind sa faci nimic ca sa schimbi situatia si, cea din urma, este o abordare constienta si matura, in care alegi sa fii curios, sa intrebi, sa intelegi, sa accepti ce e de acceptat si sa transformi ce e e de transformat.

Intr-un alt articol, O carte pe lună – “Inteligența Erotică” (“Mating in Captivity”), Alis scria atat de frumos:

“Dragostea e muncă, în cel mai bun sens al cuvântului. Iubirea și pasiunea pentru toată viața nu sunt un mit. Însă au nevoie să fie hrănite, întreținute, îngrijite. O relație e ca o floare. Nu e suficient s-o plantezi în pământ fertil. Are nevoie de lumină, de apă. “

Cred ca este important sa avem conversatii autentice despre ce inseamna cu adevarat sa ai o relatie de cuplu. Cred ca e timpul sa vorbim deschis despre suisurile si coborasurile in proces si sa ne ajutam unii pe altii, femei si barbati deopotriva, sa devenim mai constienti, mai intelegatori si mai intelepti. La urma urmei, a iubi inseamna mai mult decat fluturasi in stomac, atractie fizica, plimbari in parc si calatorii prin lume in doi. E un un proces continuu si constient de cunoastere, acceptare si transformare a partenerilor in fiinte mai bune, care necesita mult efort, constientizare, vulnerabilitate, curaj, detasare si rabdare. Si care incepe intotdeauna cu noi insine.

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply